Înfăptuirea măreţului ideal naţional pentru care România intrase        în războiul de reîntregire naţională la 15 August 1916, aproape că se năruia în toamna acelui an. Aprigele zile ale lui 1916 şi 1917puseseră la grea încercare naţiunea română, însă, în ciuda tuturor neajunsurilor pricinuite de jocul marilor puteri, nădejdea fraţilor de peste munţi de a fi eliberaţi din robia străină, încă nu pierise. Dumnezeu dădea speranţă că va veni şi ziua libertăţii, întreaga suflare aşteptând batalioanele române cu flori la trecători. 

    Şi astfel, în primăvara anului 1918 răzbătea prima rază de soare pe cerul întunecat al României triste: proclamarea la Chişinău, în ziua de 27 Martie 1918, a Unirii Basarabiei cu România, pe vecie! Fapta românilor basarabeni avea să fie urmată şi de patrioţii bucovineni, aceştia, alături de întreaga suflare românească, dându-şi întâlnire cu destinul pe data de 15 noiembrie 1918 la Cernăuţi, unde, într-un entuziasm de nedescris, Congresul General al Bucovinei proclama Unirea Bucovinei cu România! Anunţata prăbuşire a Austro-Ungariei, dar mai cu seamă capitularea Germaniei la 11 noiembrie 1918, au îndemnat pe fruntaşii mişcării naţionale din Ardeal să treacă la acţiuni mult mai hotărâte, fiind decişi să ia soarta Transilvaniei în mâinile lor. Cei 1228 de semnatari ai Rezoluţiei Unirii, strânşi la 1 Decembrie 1918 în Sala Unirii din Alba Iulia, votau Unirea Transilvaniei cu România, gestul lor fiind primit cu mare entuziasm de cei peste 100.000 de români ardeleni aflaţi în faţa Albei Carolina.

    Veniţi la Marea Adunare Naţională din toate colţurile Transilvaniei, românii, aşa cum i-a surprins fotograful Samoilă Mârza, îmbrăcaţi în straie naţionale de sărbătoare, fluturau drapele tricolore şi afişau pancarte care atrăgeau atenţia asupra regiunii de provenienţă a unui grup sau a altuia. Cu toţii aveau pe chipuri întipărită o bucurie imensă. Încărcătura emoţională şi strigătele de veselie ale acelei zile de început de iarnă, înlocuiau veacuri întregi de prigonire şi lacrimi, dar nu le făceau uitate.

    Prin frumuseţea portului lor, oamenii luminau Sfânta Sărbătoare Naţională, căci aşa trebuie să fie onorată şi de generaţiile viitoare, ca o ZI SFÂNTĂ în calendarul destinului neamului românesc. „Vă aşteptăm de o mie de ani şi aţi venit ca să nu ne mai despărţim niciodată (…). Bucuria noastră (…) este sfânta tresărire de bucurie a întregului popor român, care de sute şi sute de ani a îndurat suferinţele cele mai crude, fără să-şi piardă credinţa neclintită în sosirea acelei zile care ne uneşte astăzi şi care trebuia să vină, care nu putea să nu vie”, spunea Ion I. C. Brătianu la masa oficială dată în onoarea delegaţiei ardelene ce aducea la Bucureşti rezultatul plebiscitului de la Alba Iulia.

    Ca un arc peste timp, Marele Eveniment a marcat profund generaţiile viitoare şi continuă să o facă, iar astăzi, în An Centenar, poate mai mult ca oricând, toată suflarea românească îşi apleacă cu pioşenie capul în faţa înaintaşilor, în faţa jertfei lor supreme, oferite pentru ca noi să fim independenţi şi liberi într-o Românie căreia cu glas puternic să-i putem spune acasă.  Din toate colţurile ţării se ridică azi drapele tricolore spre cer şi cântece voiase de copii, şcolile mehedinţene marcând momentul Centenar printr-o suită amplă de manifestaţii închinate eroilor reîntregirii, alături de omagiul Inspectoratului Şcolar Judeţean dedicat zilei devenirii României stat unitar.

   Fie ca 1 Decembrie 1918 să rămână pentru totdeauna în conştiinţa noastră ca o Mare Sărbătoare şi o izbândă a întregii suflări româneşti, iar strigătul fetiţei din Lancrămul lui Lucian Blaga, pe care marele filosof l-a surprins în toată puritatea şi inocenţa copilăriei, să ne aducă pururea aminte de datoria sfântă a apărării României dodoloaţe şi de sacralitatea idealului măreţ al ROMÂNIEI MARI!

     Aşa să ne ajute Dumnezeu !                    Inspector Şcolar General,

                                                                      Prof. dr. Mirela PINTEA ENEA